oblemenco-dumnezeul-lucrurilor-mari

Oblemenco, Dumnezeul lucrurilor mari

Uneori, cand fugim de noi insine, o facem pentru a ne regasi undeva. Si, daca se poate, cat mai departe, dincolo de amintiri. Cat or mai rezista si ele.

…Am 9 ani. Suntem in concediu, la Plosca. La Bistret. Am fost pe balta, pe insula Ostrovogania si acum, ca s-a facut seara, am inceput sa tremur in halatul de baie, care mi-a ramas mic. „Ai crescut, zice si mama, uite, ti-au ramas coatele pe-afara!”. Si rade si ma ia in brate. Am 9 ani. Ma ajuta sa-mi nimeresc papucii si mi-l arata pe tata, pe prispa. E cu urechea la radio, iar radioul e ascuns undeva, intre niste ciorchini de „tata vacii”. Craiova joaca la Cluj cu „U”, tata roade o boaba alba, galbena, alta… E nervos un pic, banuiesc ca e de rau la Cluj. Cand, brusc, radioul plezneste: „O-ble-men-co!!!”, da, Mateescu, esti in direct, O-ble-men-co egaleaza pentru olteni, e 1-1 si…

…Si era bine. Alta data, sau poate tot in seara aia, amintirea e fugita, e neclara, tata povestea cum toata Craiova umpluse curtea Spitalului Judetean, in noaptea si dimineata dinaintea operatiei lui Oble… Se facuse bine.

Pe mine ma pufnea rasul. Radeam in bratele mamei, vag geloasa si oricum vexata de prezenta – pe calea undelor – a felurilor mitologice, se pare, prin care Oblemenco aducea mereu si mereu Craiova in echilibru. Dar era al nostru. Cand a iesit din spital, am aflat in alta seara, l-a torpilat in Giulesti pe Rica Raducanu cu un sut („bomba”, zicea tata) de la 40 de metri. „Era sa-mi zboare capul de pe umeri, neica”, avea sa zica peste alti ani Rica, si el cu amintirile lui…

M-am nascut, asadar, cu Oblemenco in casa. Nu pot sa leg, cronologic, toate amintirile care-l cuprind pe cel mai mare fotbalist al Craiovei. Dintotdeauna a fost langa noi, ca un prieten sacru al familiei si, sigur, radioul a fost cel care l-a imprimat, pentru noi si pentru multi, drept omul care e echivalentul Universitatii, propria lui si propria noastra echipa.

Nu l-am vazut jucand in anii lui de glorie decat foarte putin si in memorie, cum spuneam, e mai des vocea lui Sebastian Domozina, incercand sa acopere vacarmul de pe stadionul Central, nu foarte convins insa… De aceea era necesara interventia din studio a lui Gheorghe Minoiu, legendarul realizator al „Fotbalului minut cu minut”, care, fara exceptie, avea urmatoarea remarca atunci cand difuzoarele incepeau sa vibreze: „Craiova, da? Domozina, Craiova, da?… S-a inscris la Craiova?… Oblemenco?…”. Iar Sebi Domozina, pe care mi-l inchipui fericit si un pic teatral in momentele respective, intarzia cat putea de mult sa intre in direct, lasandu-i pe cei 50.000 de oameni de pe Central sa transmita lumii cat de fericiti sunt. Pana la urma exploda si el: „Da, Minoiu, intr-adevar, din nou Oblemenco a aruncat e-fec-tiv in aer tribunele Centralului craiovean si Universitatea are doi la zero cu Poli Timisoara. Cum s-a intamplat? (desi nimeni nu intrebase ce si cum s-a intamplat…) Oblemenco, acelasi O-ble-men-co, a driblat doi adversari care i-au iesit in intampinare, a schimbat rapid cu Marcu, a reprimit capitanul studentilor olteni si de la peste 40 de metri a trimis, dragi ascultatori, o a-de-va-ra-ta torpila spre buturile lui Jivan, expediind balonul la vinclu si facand astfel i-nu-ti-la interventia goal-keeper-ului timisorean… Asadar, din minutul 57, Universitatea Craiova conduce Politehnica Timisoara cu 2-0 si continua sa domine a-u-to-ri-tar partida!”

„Iar, Domozina, sa precizam ca Oblemenco, prin aceasta reusita, se detaseaza in fruntea clasamentului golgeterilor…”. Asa era atunci, asa a fost. In dupa-amiezile cu dulceata de cirese amare, cu radioul scos pe fereastra, sa-l auzim in curtea casei sau agatat undeva, in masina, prin concediile alor mei, rare, cate au fost. Poate nici n-au fost.

Nu l-am vazut jucand, cel putin nu-mi amintesc alte meciuri, decat de trei ori: in finala Cupei Romaniei din ’75, cand a si marcat, dar pierduta, pe „23 August”, in prelungiri, cu Rapid, apoi intr-un meci cu CSU Galati, tot in Cupa, cu Dinamo, la Bucuresti, meci pierdut, si cam atat. Ba parca si pe Central, cu Jiul, dar din acel meci, prin ’75-’76, mi-i aduc aminte mai ales pe Berneanu si Deselnicu.

Apropo de Deselnicu. Cu el a plecat, in 1977, Oblemenco la FCM Galati, in Divizia B, si au reusit sa promoveze imediat. „M-am pupat cu Nelu mai mult decat cu nevasta-mea, la cate goluri a dat!”. Deselnicu, finul sau, era sincer. Oblemenco a fost de 4 ori golgeter al Romaniei si mult timp lider absolut al marcatorilor. La Galati, zicea Petre Deselnicu, au jucat odata pe un teren numai praf si Oble a marcat cu un „tun” de la 30 de metri, ridicand tot colbul de pe maidanul caruia i se zicea stadion. „Vere, m-am dus sa-l pup si nu-l vedeam de praf… Cand l-am gasit, i-am zis hai, Nasule, acasa, la Craiova, sa te pup pe lumina!”

Craiova, care n-a existat pana la Oblemenco, a devenit gratie lui campioana Romaniei. Cu el, Fiorentina lui De Sisti a fost eliminata, cu el Stiinta a devenit Academie de Fotbal. S-a intors ca antrenor, dupa cele 170 de goluri marcate pentru „U”, si a luat eventul – Cupa si titlu in 1981. Apoi a fost gonit din oras, pentru ca era prea bun, prea bland, prea om. Unii spuneau ca era prea moale, ca era cu sange basarabean, Oblemencov, familie refugiata la Corabia, in sudul Olteniei, dupa razboi. Acolo s-a nascut, in 13 mai 1945, zi mare pentru Craiova. A murit in ziua in care fiul meu, Adrian, implinea doi anisori, in septembrie 1996, la Agadir, in Maroc, unde antrena, gonit de un oras nepasator, fara sentimente si fara memorie.

Un ziarist local, un sinistru, scrisese despre el ca bea tuica, stia el, cu halba. N-a raspuns. Ca intotdeauna, a luat viata pe propria raspundere. Pana in ultima zi, la ultimul meci, cand, in ultimul minut, echipa sa, Hassania, a fost egalata. S-a ridicat de pe banca si apoi brusc s-a prabusit. Infarct. Alexandru Moldovan, antrenorul adversarei, a fugit spre el. Nu l-a mai vazut, nu l-a mai auzit. A soptit „Craiova…” si incet, peste malul Atlanticului, a inceput sa se auda, de undeva, vocea lui Sebi Domozina „Gooool, O-ble-men-co!…”, iar, prin ceata sfantul Petre Deselnicu a intins mana, sa-l stranga la piept si sa-l sarute. Avea 51 de ani.

Autor: Marius Mitran