Daca nu ar fi fost…

In viata unui om, a unei natiuni, a unei echipe de fotbal exista la un moment dat un fapt, un lucru sau un om care poate schimba totul. Ne place sa spunem ca iubim cea mai frumoasa echipa de fotbal din tara, ca suntem „cei mai buni dintre romani”, ca nimeni nu canta mai frumos ca noi dragostea pentru culori, ca imnurile noastre sunt cele mai emotionante, ca Stiinta nu este numai o echipa de fotbal, este o stare de spirit ce se transmite genetic, ne mandrim cu legendele noastre, ne inclinam cu respect in fata lor cand le vedem la tribuna oficiala, zambim superiori cand polemizam cu fanii altor echipe.

Noi, acesti nebuni frumosi care iubim tot ce inseamna Universitatea Craiova, nu am fi existat daca nu am fi avut drept icoana „Craiova Maxima” a anilor ’80. „Craiova Maxima” nu ar fi existat probabil fara cel care i-a dat magia, Ilie Balaci, minunea blonda a Olteniei. Daca nu ar fi fost maximii, probabil nu ar fi existat nici acea seara magica de 16 martie 1983 in care Adrian Paunescu si Cenaclul sau, la fereastra unei camere de la hotelul „Jiul” canta cu o Craiova mai fericita ca niciodata „Cantec pentru Oltenia”.

Dar pentru ca Oltenia sa poata avea un semizeu precum Balaci, a trebuit sa existe Ion Oblemenco. Fara „Tunar”, Ilie nu ar fi avut la ce sa se raporteze: „Iar Oblemenco a fost singurul zeu. N-a existat un om mai iubit in toata Oltenia. Nici o olteanca n-a fost vreodata iubita cat l-au iubit oltenii pe Nelu. Eu il uram. Aveam vreo 12-13 ani si ma zgaiam cu capul pe gard, sa-l vad mai bine. Eram copil de mingi sau doar veneam la meciuri sa-l vad. Nu mai puteam sa suport cand auzeam 40.000 de oameni cum strigau: „Oblemenco al nostru e cel mai bun din RSR!”.

De mine aveau sa strige vreodata asa?, ma gandeam eu… Era periculos chiar, ca era mai popular decat Ceausescu!

Sa sintetizam: noi, suporterii, nebunia noastra frumoasa, imnurile si patima noastra nu am fi existat daca nu aveam „Craiova Maxima”. Maxima nu ar fi putut sa se nasca fara Ilie Balaci. Optarul de legenda nu ar fi fost jucatorul magic daca nu ar fi avut in „Tunar” un model, un ideal pentru atingerea caruia a luptat in primii sai ani de fotbal. Putini cunosc poate ca Ion Oblemenco a vrut sa renunte la fotbalul de performanta chiar inainte de a veni la Stiinta, in 1966. Talent rar, plecase din Corabia la Rapid in 1963. Dupa trei ani dezamagitori pentru tanarul oltean, revenea in Oltenia, cu gandul de a se reintoarce la singura Corabie care ramasese nescufundata, cea natala. La doar 21 de ani, se gandea serios sa renunte la fotbalul in care isi pusese atat de multe sperante si care ii daduse atat de putin inapoi.

Si aici a intervenit acel OM de care vorbeam la inceputul textului, acel om care i-a schimbat viata lui Oblemenco, om al providentei. Este vorba despre Silviu Stanescu.

Ion Oblemenco povestea in 1975: “Demoralizat, cu moartea in suflet, mi-am facut bagajul si am luat din nou drumul Olteniei mele. In drum spre Corabia, m-am intalnit, spre norocul meu, cu unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodata, fotbalist si el, Silviu Stanescu, cu care jucasem impreuna la juniori. I-am spus ce aveam de gand, sa ma las adica de fotbal, sa ma duc acasa la Corabia, unde sa mai joc asa, de placere, dar Silviu, omul destinului, nici n-a vrut sa auda una ca asta. M-a luat la o bere, m-a culcat noaptea la el si a doua zi, m-a dus, ca pe un copil, la Stiinta, care era in divizia A. M-a dus acolo si acolo am ramas. Fratii mei olteni si pamantul drag al Olteniei m-au ajutat sa infloresc si sa ma ridic spre soare si spre bucurie.”

Peste 60 de ani, autorul acestui text, discutand cu un coleg nascut la Suceava, a aflat de existenta unui om de fotbal acolo, in indepartata Moldova, om care povesteste cu drag despre Universitatea Craiova si anii ei de inceput. Sigur ca am fost curios, am intrebat de numele lui. Stiam cine a este Silviu Stanescu, citisem despre el. L-am rugat pe coleg sa gaseasca cumva numarul lui de telefon. Am aflat cu uimire ca omul nu are mobil. Am notat numarul cu prefix de Suceava al olteanului nascut in Dragasani in urma cu 72 de ani. Intre timp am intrebat despre Silviu Stanescu, am citit in cartea „Oblemenco si campioana unei mari iubiri” aparuta in anul 1975, povestea „tunarului” cu “omul destinului” sau.

Iar sambata dimineata, dupa 60 de ani de la acel moment, avand in maini o carte editata acum 41 de ani (carte care a fost izvorul iubirii mele pentru Craiova), am tastat cu degetele tremurand de emotie numarul de Suceava. Nu aveam absolut nici o idee despre ce vreau sa ii spun, despre ce ii voi spune.  Telefonul a sunat scurt si o voce rupta parca din anii in care Craiovei i se spunea Stiinta a raspuns. Cateva secunde nu am putut spune nimic, apoi, ca si cum cuvintele se asezasera singure, undeva in adancul sufletului meu, m-am auzit spunand: „Buna dimineata, domnule Stanescu. Nu ma cunoasteti, sunt un suporter al Universitatii Craiova, sunt nascut in anul 1982 si vreau sa va spun doar cateva cuvinte: noi, suporterii Craiovei nu am fi existat daca nu ar fi existat „Craiova Maxima”, „Craiova Maxima” nu ar fi existat daca nu era Balaci, Ilie nu ar fi existat daca nu ar fi vrut sa il egaleze pe Ion Oblemenco… Iar Oblemenco nu ar fi existat daca nu va avea pe dumneavoastra prieten in 1966.”

Abia dupa ce am terminat de „recitat” am respirat. Dar am crezut ca am vorbit singur, ca mi-a inchis.

Abia dupa cateva secunde am auzit o voce foarte emotionata in telefon, o voce care venea de departe si nu de la Suceava, ci de undeva din vremuri de legenda, din vremurile in care Oblemenco nu avea loc la un Rapid de poveste si se intorcea acasa sa se ridice prin Oltenia natala:

„Va multumesc, domnule! Acesta este un gest… este un telefon… de omenie, domnule! Va multumesc mult!”

Dupa ce ne-am stapanit amandoi emotiile, am stat de vorba 45 de minute. Am ascultat fericit povesti fabuloase, povestea prieteniei lui cu Ion Oblemenco, o prietenie care s-a terminat doar atunci cand „Tunarul” a plecat departe de acolo, de la Agadir, din Maroc. Mi-a descris amintirea sa despre un pusti cu carlionti blonzi care statea pe strada Lev Tolstoi, langa biserica Obedeanu si care saluta frumos: „Sarut mana, domnule Stanescu”! Mi-a vorbit foarte mult despre ceea ce a devenit mai apoi pustiul blond, si anume „cel mai mare fotbalist pe care l-a avut Romania, avea ambele picioare, recupera foarte mult, alerga foarte mult, era foarte intelegent in joc”. In opinia lui Silviu Stanescu, Ilie Balaci a fost un fenomen.

Mi-a vorbit despre momentul in care, profesor de educatie fizica la Pielesti fiind, l-a vazut in curtea scolii pe copilul rasfatat al „Craiovei Maxima”, Gheorghita Geolgau.
Dupa 45 de minute, dupa ce am inchis telefonul, m-am gandit ca atata timp cat inca ii mai avem printre noi, ar trebui sa le acordam respectul si iubirea cuvenita acestor pionieri ai fotbalului craiovean.

Pentru ca emotia domnului Silviu Stanescu, in momentul in care un suporter oltean nascut in 1982 l-a sunat sa ii multumeasca pentru un gest pe care l-a facut acum 60 de ani a fost cred una dintre cele mai frumoase emotii pe care le-a trait in ultimii ani!

P.S. Domnul Silviu Stanescu locuieste singur, in comuna Darmanesti, Suceava! Nu are telefon mobil doar pentru ca „nu ii place sa vorbeasca la mobil”. Nu a mai fost la Craiova de patru ani, pentru ca, „de ce sa nu recunosc, drumul este destul de costisitor”, dar Craiova si tot ce inseamna ea este „in sufletul” lui „oriunde s-ar afla”. Urmareste evolutiile Stiintei, este si el, ca si noi, dezamagit putin („pe baiatul asta l-am avut jucator, era un fundas dreapta bunicel”) si la fel ca noi stie foarte bine ce ar vrea sa vada la Universitatea Craiova. A fost invitat la acel ceremonial desfasurat pe stadionul „Ion Oblemenco” inainte de demolare, dar nu a putut sa ajunga. „Mie oricum imi cam pare rau ca s-a daramat „Centralul”, acolo era gloria Craiovei”.

In poza alaturata textului sunt Ion Oblemenco, cel mai iubit fotbalist oltean din toate timpurile si bunul sau prieten, Silviu Stanescu, pe stadionul „Tineretului”, inainte de un antrenament, in vremea in care Universitatea se numea Stiinta!

Autor: Florin Jianu