FAN CLUB BLUE LIONS
Cu gandiri si cu imagini, vorba poetului, si numai astfel, poti intelege istoria Universitatii Craiova. Reperele gloriei de altadata sunt multe, sunt aducatoare de lacrimi si, pe cale de consecinta, au devenit mituri. Au o doza de sfintenie, in aceeasi masura in care suporterii Stiintei au o discreta doza de clandestinitate, sectanti ai unei religii pe care doar ei o cunosc si, mai ales, doar ei stiu s-o pretuiasca. Eroii lor nu sunt sfinti, dar ar fi putut fi. Eroii lor nu sunt actori, desprinsi dintr-un film pe care-l stim pe de rost, replica dupa replica, faza cu faza. Dar ar fi putut fi. Eroii Craiovei sunt, cati mai sunt dintre ei, oameni adevarati. Si cei din amintiri, sau poate mai ales ei, si cei care o reconstruiesc cu greu, de jos, de la temelie, dar cu zambetul pe buze, cod usor descifrabil al inteligentei si al sperantei ca fac bine ce fac.
Altfel, intre eroi si morminte, Craiova isi aduce aproape trecutul cu credinta ca va avea viitor. Amintiri despre viitor, parca asa zicea titlul unei carti celebre. Ca sa stii ce vei fi, adu-ti aminte cine ai fost! Ei bine, exercitiul acesta nu-l pot face, legal, institutional si emotionant, decat cei care au construit acele imagini si ni le-au lasat mostenire sub forma de amintiri. Sigur, absolut sigur, ei sunt proprietarii Craiovei. Lung, Negrila, Tilihoi, Amintirea capitanului, Ungureanu, Ticleanu, Donose, Balaci, Beldeanu, Irimescu, Geolgau, Amintirea Crisului coborat in sud, Camataru, Cartu… Amintirea Oblemenco, amintirea, amintirea… Tica Otet, amintirea Sica Franculescu, Doamne, ca parca numai amintiri avem. Asta inseamna insa si viitor, nu-i asa, Gica Craioveanu? Asta presupune performanta, nu-i asa, Ghita Geolgau? Asta inseamna valoare, Pavel Badea, corect? Asta e jocul pe care-l stim, nu-i asa, Ovidiu Stanga? Cred ca asa e. Si atunci, nu e logic sa cred ca voi sunteti proprietarii acestui mit sfasiat? Nu e normal sa va trecem pe toti fauritorii de glorie la rubrica „proprietar”? Ba da. Stiu cine are trecutul,adica voi, stiu si ca oamenii care v-au strans iar impreuna, ca pe cavalerii Mesei Rotunde, au prezentul, dar, mai ales, stiu ca viitorul se construieste azi, acum, in ziua asta. Si maine. Si iarasi maine…
Altfel, intotdeauna cand da primavara peste noi si Craiova intinde un chibrit aprins spre artificii („mai e mult pana la vara?”), ma gandesc, iar si iar, la primavara ACEEA.
…E 6 aprilie 1983, la Lisabona, pe stadionul da Luz, Universitatea termina la egalitate, 0-0, cu Benfica, in prima mansa a semifinalei Cupei UEFA. In aceeasi zi, uriasul Amza Pellea implinea 52 de ani. Avea sa fie ultima sa aniversare, in decembrie marea constiinta care a fost si ramane Amza Pellea se stingea din viata, aproape in aceeasi zi cu alt geniu, poetul Nichita Stanescu.
Dar a doua zi, pe 7 aprilie 1983, la ultima aniversare, Amza Pellea a scris un text care a aparut in „Informatia”, alaturi de celebrul „M-ai invins, Rodioane!” al lui Eugen Barbu. Nu mai am, din pacate, acel exemplar de ziar si nici nu am puterea de a-l cauta prin biblioteci. Pentru ca stiu ca-l voi gasi, fara a avea forta de a-l citi. Il las undeva, in amintire si intr-un nor de lacrimi care m-ar ineca.
Scria acolo Amza ca e cea mai fericita aniversare a sa pentru ca Universitatea a reusit acea remiza pe „da Luz” care o poate propulsa in finala. In noaptea aceea nimeni nu vazuse meciul in tara. Il ascultaseram cu totii, milioane de oameni, pe Sebastian Domozina si inteleseseram ca Lung, Camataru si „batranul” Ciupitu fusesera eroii meciului. La radio, cu urechea lipita de aparat, ascultandu-l pe crainicul Craiovei, puteai sa-ti imaginezi cele mai frumoase meciuri. Mai mult, pe atunci ele se si intamplau. Erau o realitate.
Ascultand acel meci de la Lisabona, probabil ca Amza a simtit nevoia sa puna pe hartie cateva randuri. Mai ales ca se intampla ca iubirea lui alb-albastra sa obtina acel 0-0 chiar de ziua sa. Nu stiu daca stia ca avea sa fie ultima aniversare, dar anii trecuti de atunci arata ca pentru Universitatea a fost. Acel moment nu s-a mai repetat in istorie si, cu bune si cu rele, mai ales cu rele, Stiinta s-a prabusit pana la nivelul unei retrogradari care va fi depasita, mental si istoric, abia acum, speram, in 2014.
Amza Pellea si Sebastian Domozina nu mai sunt in aceasta lume. „Au plecat putin”, cum spune Oana, fiica marelui artist. Nici Zoli Crisan, nici Oblemenco, nici Deselnicu, nici doctorul Franculescu, nici antrenorul „Craiovei Maxima”, Tica Otet, nu mai sunt. Nici Adrian Paunescu nu mai este. Din fericire, echipa lor, Universitatea lor de fotbal, se pregateste de o primavara pe care o are in amintire si pe care o va avea transformata in lunga vara fierbinte a revenirii.
Tudor Gheorghe spunea, la aniversarea a 50 de ani de la infiintarea echipei, in 1998, ca va canta din nou imnul echipei atunci cand va mai fi Stiinta aceea, a lui si a lui Amza. Sigur, Craiova Maxima e irepetabila, a fost unica si probabil ca intr-o zi va putea fi depasita in performante, in secolul acesta sau in secolul viitor. Niciodata insa nu va fi egalata in sufletele oltenilor, pentru ca generatia aceea a creat mitul. E o echipa de mult in posesia celor care au construit-o si peste ea nu poate fi nimic. De la ea incolo se poate adauga performanta, asa cum pana la ea se fabricase speranta.
Din pacate, e sigur ca la niciun revelion, de la niciun sfarsit de lume si inceput de an, nu va mai veni nea Marin de la Bailesti cu papornita plina de ceapa si usturoi, cum a venit Amza Pellea la revelionul 1983. „Ma, fratilor, venii si eu cu traista asta plina cu ceapa si usturoi… Cum de ce? Pai, usturoi si ceapa, ceapa si usturoi, usturoi, ceapa, „u” si „c”… adica Universitatea Craiova”, zicea nea Marin, cel care isi indesa pe cap o caciula prea stramta, ca pe-aia a lui, a buna, o aruncase in sus, la golul lui Geolgau cu Bordeaux, pe stadion. Asa era scheciul de la acel revelion al lui nea Marin. Ultimul.
Si zicea Amza, dand un pahar de zaibar peste cap, „la anul si la multi ani!”. Craiova lui si a celor uriasi, care au iubit-o urias, s-a dus. Cum ar putea fi tinuta in viata Craiova de azi, aflata in proprietatea voastra, leilor, cum zice Craioveanu, si in posesia definitiva peste veacuri si ceruri alb-albastre, a celor ce-au fost? E mare doar in amintire? E o intrebare, nea Marine de la Bailesti!
De sus, de foarte sus, Amza Pellea, din Ceruri, unde sigur e, n-are, cred, un raspuns. Ar fi avut insa, pe 6 aprilie, luna viitoare, 83 de ani. 83.
Sa ne oprim insa, putin, din a numara anii. Anii care ar fi fost daca…, anii care ar fi fost altfel, anii care au fost. Craiova de azi are iarasi repere. Craiova de azi e pe maini bune. Craiova de azi a facut deja un transfer pe care de multa vreme nu-l mai reusise: in culorile ei joaca si ziua de maine! Viitorul s-a imbracat in alb si albastru si, desigur, ca noi toti, are amintiri. Mai mult decat atat insa, are proprietari. Paradoxal, dar patronii celor care au generat amintirile sunt cei care au in posesie si speranta. Cum va fi Universitatea Craiova de maine? In primul rand, va fi. Ceea ce e esential.
Autor: Marius Mitran
