cu-si-despre-marele-7-zoli-crisan

Cu si despre marele ”7” Zoli Crisan

Am amintiri si foi albe pe care sa incarc toata gama lor inceputa candva, undeva. Nici eu nu stiu cand, nici eu nu-mi mai aduc aminte unde. Craiova e orasul si, in vis, crezand ca un prost, sau ca in cantec, ca stelele care cad nu pier, ma iluzionez ca am iar 18 ani si urc treptele de beton de la stadion. Care e plin cand ajung sus si-l pot cuprinde, intreg, cu privirea. N-am steag alb-albastru, dar il am pe tata, ceea ce e totul. Ne gasim locuri si el da drumul la radio, incetisor. …La radio am dat si eu drumul acum. E trei dimineata si din cutia metalica imi acompaniaza scrisul cei patru Beatles, care sustin ca a fost noaptea unei zile grele. A fost? Scriu ca a fost. Am 44 de ani. Totusi. …Suntem tot pe stadion si tata mi-l arata pe cel cu numarul 7 pe spate. „E Crisan. E extrema noastra dreapta, urmareste-l.”

…Dintre toti, doar el. Dintre toti doar cu el n-am vorbit niciodata, nu l-am privit in ochi, n-am dat mana, n-am putut sa-i spun vreodata pe cate tricouri albe mi-am scris in copilarie, pe spate, cu carioca albastra, cu pixul, cu orice, numarul 7. Al lui, dar si al meu. Eu urma sa fiu ceea ce el era.

Acum ma gandesc ca, bizara intamplare, pe cel pe care l-am iubit cel mai mult nu l-am cunoscut fara acel 7 de pe spate. Da, din toata Maxima, doar pe el nu. Acum. Atunci. Acum.

In ianuarie 2010 i-am strans pe toti care mai sunt la restaurantul lui Barza, ma intorsesem din Kuwait, unde filmasem pentru filmul lui Balaci si il lasasem pe Ilie alaturi de Aurica Ticleanu si de Ghita Geolgau. Am stat o zi intreaga la filmari acolo, a venit si „Magistrul”, profesorul Stroe adica, presedintele lor o viata. Am vorbit despre Zoli si am „tras” pentru doua filme, al lui Ilie si al lor, al Maximei. Atunci am realizat ca Zoli din povestile lor era cel din amintirile mele. Si ca pe toti viata ne adusese, acum si in alte dati, intr-un fel, fata in fata. Nu si cu el, nu si pe el.

Da. Cu Lung si cu Boldici am stat nu o data la cafea, doar m-am salutat insa cu Negrila. Cu Nae Tilihoi si cu Stefanescu am facut emisiuni si, deseori, discutii lungi. Cu Nae Ungureanu, rareori, am stat de vorba. Cu Aurica Ticleanu, cu Beldeanu indraznesc sa cred ca-s prieten bun, ce sa mai spun de Ilie, apoi la fel cu Donose, zis „Pele alb”, cu Irimescu, Camataru, Cartu, ce sa mai zic de Ghita Geolgau.

Lipseste Crisan. N-am avut ocazia, timpul si viata sa-l cunosc pe cel pe care l-am purtat in suflet cel mai adanc. Am scris o singura data despre el, in ziua in care a murit. Am facut coperta ProSportului din 15 octombrie 2003, prima dupa noaptea in care s-a stins.

O lumanare prelunga si chipul sau transfigurat pe patul de spital, amarat, strigand la Camataru sa-i paseze, paseaza, fratele meu, paseaza, atunci cand, in meciul cu Benfica, la 1-0 pentru noi, Cami a scapat singur si a ratat, iar Zoli, liber in dreapta, ca intotdeauna, a continuat sa strige la el, sunt aici, frate, sunt liber aici, fratele meu, sunt aici, sunt aici… Acestea au fost si ultimele lui cuvinte; „mor, Robert!”, i-a mai spus baiatului sau si a plecat.

Am scris in ProSport atunci, am plans. Avea 48 de ani si refuzase viata. Refuzase amputarea piciorului, vorba lui TRU „S-a oprit vuietul lumii. Ca sa se auda mai bine glasul stins al copilului din pat. Zoli a spus << NU!>> si n-a mai trait mult. N-a vrut sa plece insa fara piciorul cu care a dat asa de bine in minge si in viata.” Da, TRU, viata lui a fost traita pentru noi si a trecut pe langa noi. Cu o carte in mana si cu mingea la picior.

Ilie si Aurica mi-au spus, in niste nopti, cum Zoli era singurul dintre ei care citea clasici şi poezie. Ca stia 5 limbi, ca vorbea la Universitate, ca un profesor. Ca era cel mai inteligent, mai curat si mai aprins dintre toti, el, ungurul coborat din Maramures…

Zoli. El centrase la primul gol vazut de mine pe un stadion, in acel meci Romania – Scotia din iunie ’75, pentru „capul” lui Dudu… Nelinistit, scria TRU, Zoli era singurul clovn intr-o echipa perfect linistita ori perfect furibunda, egala, cand adversarul o cerea.

…La bara lui Zoli, din acel meci cu Benfica, tata a cazut secerat – infarct! La acea bara s-a terminat si Craiova Maxima si deceniul de glorie al lui Zoli, cel care a ingenuncheat Spania, pe Santiago Bernabeu, marcand printre picioarele lui Irribar…

Cursele lui, lipit de tusa, penalty-urile scoase, „zici ca l-a omorat, nu se mai ridica”, radea tata, prietenia nedezmintita cu Balaci, colegi de camera o viata, mana intinsa de Ilie, cat a fost viata. Si cat – destin.

Azi nu mai stiu de el, de tricourile cu „7” pe spate, de sanatoriul de la Leamna, unde s-a sfarsit, de bara din primavara aceea, de cursa lui Cami, de strigatul lui, sunt aici, frate, sunt aici. Nu mai stiu de durere. Nu mai pot. Opresc radioul. Sunt pe stadion, avem locuri, alt radio se deschide, langa mine. Nea Costica Popescu (de unde stiu – atunci – cum il cheama?) ii striga pe rand dupa numere si ei ies in iarba, in sir. Tribunele explodeaza. „Cu numarul 1 – Lung, cu numarul 2 – Negrila, cu…”

Numarul 7 nu mai exista. Nici in visul meu, nici nicaieri. E pe ciuci, cu o carte pe genunchi si el ne arunca mingea de sus, sa inceapa… Sa inceapa! Jos, sub el, este infernul!

Autor: Marius Mitran