craiova-ultima-data

Craiova, ultima data

Nu mai am de mult putere sa mai pun pe hartie ceva din istoria Craiovei. Ranile ei de azi, tot mai adanci, tot mai acute, separa o lume de alta. Am crescut cu aceasta echipa. Caietele de scoala, pe care le mai tin, aveau pe ultimele 20-30 de file infinite formule de echipa, de invocare a succesului, de casete tehnice reale, imaginare sau probabile. Asa a fost inca de pe vremea cand Maxima nu era nici ea constienta de cat de maxima e. Eu am descoperit-o de mana cu taica-meu, am mai spus asta, si am ceva in gand, acum, ca Stiinta noastra de altadata e, si ea, aproape dincolo de infinit. Mai intai erau biletele la meci. Cumparate cu cateva zile inainte, cand juca in Bucuresti, in ziua jocului – in celelalte cazuri. Il tineam pe al meu ca pe un trofeu, ca pe un soi de permis spre libertate, ca si cum as fi putut evada in alta lume cu el. Si asta pentru ca Stiinta era o altfel de lume. Accesul la poarta ei era tot cu cartonasul alb, plin cu mici si mustar, cu cautarea apei de la tasnitoare, apoi cu locul in tribuna. Linistiti, asteptam iesirea „la incalzire”. Odata, la Valcea, am fost cu celebra noastra Dacie 1300 „gri 83”. (Am cautat meciul in niste caiete vechi si l-am gasit).

Suntem deci in ultima zi a verii din 1981. Craiova e campioana en-titre, al doilea an la rand, e lider dupa trei etape, are deci sase puncte si golaveraj 9-1! Chimia avea o echipa bunicica, dar multe clase sub Craiova, desi in viata Stiintei nu aparusera inca nici sferturile Cupei Campionilor si nici semifinala Cupei UEFA cu Benfica. Asteptam linistiti ca din tunel sa iasa, echipament elegant, alb cu dungi albastre, Craiova. Cu furnici in stomac, ii vad: Lung, Negrila, Tilihoi, Stefanescu, Ungureanu, Ticleanu, Beldeanu, Donose, Crisan, Cartu, Balaci. Sunt 9000 de oameni in tribune. Craiova joaca superb, domina sufocant, Beldeanu tinteste bara, Cartu e trantit in careu, nu primim nimic. Stiam si scenariul si emotiile. Timpul trecea si ne gandeam ca e bun si un egal, desi nedrept. Chimia iese greu din aparare, Costica „Valcea” face minuni in poarta, dar arbitrul Stancan da o lovitura libera pentru ei de la vreo 30 de metri. Nu-mi era frica, dar pregatirile se lungesc, am un sentiment de fatal si asa e. Alexandru bate formidabil si e 1-0.

Iesim, ne cautam masina, care are numar de Bucuresti, 8-B-6884, si foarte incet ne facem loc spre sosea… „Ba, fir-ati ai naibii de olteni!”, ni se striga, turbat, din dreapta. A-ha! Avem numar de Bucuresti, dar la oglinda e un mic fanion triunghiular cu „U”. Deci valceanul s-a prins ca suntem olteni. Taica-meu lasa geamul Daciei jos si intreaba: „Da voi ce sunteti, ma? Ca parca legati cateaua de caruta…” „Din Valcea, nene? Munteni!” Tata, imi zice, daca si la Rm.Valcea oamenii nu se simt olteni, unde se simt? Aici filmul se incheie. Ma uit iar pe ziare, Craiova bate apoi pe Sportul cu 4-0, elimina pe Olympiakos in CCE, dar pierde titlul in penultima etapa, in Stefan cel Mare. Urma insa Cupa UEFA, cu Fiorentina, Bordeaux, Kaiserslautern. Apogeul. Cartea cu povesti. Totul.

Azi, totul s-a incheiat. Chiar si cand pierdea, Craiova avea clasa, stil, fior, poveste. Azi, simbolurile ei sunt ori statui, ori invinse. Fotbalul ei avea ceva mistic, patriarhal, universitar, supravietuitor in el. Azi, totul e pierdut, inclusiv cel mai mare suporter al ei. Nu pot sa scriu nimic despre azi. Pot doar, inca pot, sa-mi amintesc. Ma gandesc insa la taica-meu. La Oblemenco si la Adrian Paunescu. Si atat.

Autor: Marius Mitran