ion-oblemenco-un-mare-om

Nelu Oblemenco, un mare om

1 septembrie 2009: se implinesc 13 ani de cand s-a stins din viata cel mai iubit fotbalist oltean din toate timpurile: Ion Oblemenco.

-Ce simti cand ajungi in fata portarilor Nelule?
-Mila. Cand ajung la 7, 8, 10 metri de poarta, am un sentiment de retinere.  Pentru ca duelul e inegal. Daca sutez sanatos nici n-apuca sa clipeasca. Asta a fost unul din motivele pentru care m-am profilat pe sutul de la distanta. Marcand de la distanta, satisfactia e de trei ori mai mare. Pentru ca nu l-ai executat pe portar, ca pe un condamnat. L-ai vanat, l-ai pacalit… ai castigat un duel in care sansele au fost egale…

Pe 13 mai, ar fi implinit 64 de ani. Dar Dumnezeu l-a luat devreme dintre noi. Se spune ca ia multi oameni buni pentru ca are nevoie de ei in Ceruri. Ion Oblemenco era, inainte de a fi un mare fotbalist, un mare OM. Un mare sufletist. De el toata lumea a vorbit mereu cu veneratie. NIMENI nu l-a vorbit de rau. Toti fotbalistii, colegii lui de la echipa l-au iubit si l-au respectat. Toti suporterii craioveni l-au idolatrizat. Omul acesta a fost cel mai iubit din Oltenia. Si nu exagerez absolut deloc. Si omul acesta a iubit fotbalul mai mult decat l-a iubit pe el lumea…

Pe 28 octombrie 1972, idolul Olteniei se zbatea intre viata si moarte. Internat de ugenta, suferea de ulcer duodenal si in acel moment ulcerul perforase. Dupa doua interventii chirurgicale complicate cumulate cu o complicatie la plamani aparuta in timpul operatiilor, Ion Oblemenco , inconstient aiureaza. Printre gemete si bolboroseli, articuleaza si cateva cuvinte: “…Apa, vreau apa!… Haideti baieti!… Haideti ca le dam gol!… Apa!… Apa!…”.

Dupa zece zile de la a doua operatie, cand ajunsese din omul puternic care era inainte, doar piele si os, timp in care un oras intreg era conectat la drama idolului, realizand un pelerinaj in toata regula la spital, medicul echipei, regretatul Sica Frinculescu poarta un scurt dialog cu el:

-Nelutule, tu ai sa joci din nou fotbal, nu se poate sa nu joci din nou.
-Vorbesti serios doctore? Crezi, nea Sica? Crezi, pe cuvantul dumitale de onoare, ca o sa mai joc?
-Nu cred Nelule, sunt sigur. Un om ca tine poate orice!

Spitatul nr.1 era un adevarat punct de interes, veneau oameni din oras si din afara lui, asteptau ore intregi la poarta, se invarteau in jurul spitalului si nu plecau pana nu aflau ceva despre Oblemenco. In fata spitaului era o adevarata tribuna, oameni care veneau dis-de-dimineata, inainte de a pleca la lucru si reveneau dupa serviciu. Asta s-a intamplat zi de zi, pana la inceputul lui decembrie, atat timp cat Ion Oblemenco a stat in spital…

La un moment dat, o batranica, dupa ce isi vizitase o ruda internata, incearca sa intre in salonul pazit mai ceva ca o arhiva a statului. Este intrebata:

-Pe cine cauti matale?
-Pe al lui Oblemenco, maica.
-Da’ esti ruda cu el?
-Nu maica, nu l-am vazut in viata mea, dar toti oamenii de la noi din Mehedinti, nu stiu care-i soarta lui, saracu’ si m-au rugat sa le aduc o veste de la el. Pe la noi multi oameni se roaga pentru viata si sanatatea baiatului asta.

Dupa aceasta perioada, Oblemenco incepe sa invete sa mearga din nou, sa alerge, sa loveasca mingea… La inceput cu sfiala, apoi cu mai mult curaj. Dupa o perioada de pregatire montana, in care a tras cat pentru 10 ani, cu gandul la acei oameni care sufereau la poarta spitalului, vine primul meci, la Bucuresti , cu Rapid.Pe Republicii. Va fi un meci de vis, in care Oblemenco va inscrie trei goluri, unul antologic, de la 30 de metri, direct la vinclu… portarul nu schiteaza niciun gest. Dupa meci, in vestiar, in timp ce toti sarbatoreau victoria cu 6-4, Oblemenco sta intr-un colt si plange ca un copil. Sica Frinculescu, medicul, spreriat ca i s-a intamplat din nou ceva sare la el: “Nu-i nimic nea Sica, nu te speria, n-am nimic. Doar ca nu credeam ca mai apuc clipa asta”…

In acel sezon, 1972-1973, Universitatea Craiova, cu Ion Oblemenco la timona, desi rateaza la mustata (la un singur gol) titlul de campioana se alege cu un titlu, mult mai pretios: ”Campioana Unei Mari Iubiri”. In acel sezon a castigat cu Rapid la Bucuresti cu 6-4 si cu Steaua, tot la Bucuresti, 6-2! Un sezon in care desi a lipsit foarte mult, Oblemenco a fost golgeterul tarii…

-Ce simti cand inscrii un gol, Nelule?
-E ca si cum te-ai imbata pe loc… de fericire. Nu mai auzi, nu mai vezi nimic, ai uitat parca pe ce lume esti si-ti vine sa te duci la spectatori sa-i imbratisezi pe toti, pe rand…

Colegii despre Oblemenco, OMUL:

Boc: “Om cu adevarat rar”

Velea: ”N-a avut nicicand Craiova un asemenea fotbalist-om, exemplu pentru toti”

Deselnicu: “Cand zici Craiova zici Oblemenco. Nu va inchipuiti ce simtim noi cand e Nelu in echipa. Poate credeti ca exagerez, dar el e tot moralul Craiovei”

Strimbeanu: “Omul Oblemenco este un mare suflet, un frate”

Taralunga: “Ca om ne domina prin sufletul sau mare, printr-un caracter de o mare integritate”

Stefanescu: “Mare fotbalist, mare om”

Marcu: “L-am vazut aproape mort, l-am vazut cum reinvie si ne-a dat tuturor o extraordinara pilda de forta morala. Oblemenco este un nume in fata caruia orice iubitor de fotbal trebuie sa-si scoata palaria”

Balaci: “Am avut mare noroc sa intalnesc in calea vietii mele un asemenea fotbalist, un asemenea om. Fara sa vrea mi-a dat nenumarate lectii de fotbal, de omenie. Nea Nelu este un model pentru toti”

La 1 septembrie 1996, cel mai iubit fiu al Craiovei se stingea din viata , in urma unui atac de cord. Decesul a survenit intr-un meci in timp ce se afla pe banca de rezerve, ca antrenor. In acel timp, o ploaie care a tinut cateva zile a inundat complet terenul stadionului craiovean. Pana si Dumnezeu il plangea…

Ion Oblemenco, jucatorul cu sut naprasnic, cel care a fost capitanul Craiovei si sufletul echipei in anii ‘70 a fost golgeter al Romaniei de patru ori. A castigat un titlu de campion si o cupa ca jucator cu Universitatea si un event ca antrenor principal. Tunarul si sufletul Craiovei nu a jucat niciodata in echipa nationala, desi si-ar fi dorit enorm. Macar un minut… Acum a ramas un nume pe o cruce si “un sut impietrit” la portile stadionului care-i poarta numele. Dar cel mai important, a ramas in inimile tuturor suporterilor Craiovei. Care si azi, la auzul acestui nume isi scot palaria in semn de deosebit respect.